- The Diary of Éva Heyman, Yad Vashem, Jerusalem, 1974, p. 30.
- Ibid., p. 28.
- Dr. Judah Marton, Introduction, The Diary of Éva Heyman, Yad Vashem, Jerusalem, 1974, p. 7-11.
- Reform Movement within Judaism.
- Dr. Judah Marton, Introduction, The Diary of Éva Heyman, Yad Vashem, Jerusalem, 1974, p. 10.
- Ibid., p. 7.
- The Diary of Éva Heyman, Yad Vashem, Jerusalem, 1974, p. 23-28.
- Ibid., p. 30.
- Ibid., p. 30.
- Dr. Judah Marton, Introduction, The Diary of Éva Heyman, Yad Vashem, Jerusalem, 1974, p. 14.
- The Diary of Éva Heyman, Yad Vashem, Jerusalem, 1974, p. 31-32.
- Ibid., p. 58.
- Ibid., p. 63.
- Ibid., p. 62-63.
- Ibid., p. 71-73.
- Ibid., p. 82-83.
- Ibid., p. 89.
- Ibid., p. 104.
Éva Heyman, în vârstă de13 ani, în Ungaria, cu câteva luni înainte să fie ucisă într-o cameră de gazare, 1944
de Éva Heyman, Agnes Zsolt (Editor), Moshe M. Kohn (Traducător)
Publicat în 1988 de Shapolsky Publishers,
124 pagini
“Dragă jurnalule, […] tu ești cel mai bun prieten al meu și nu trebuie să păstrez nici un secret față de tine.”1
Acestea sunt cuvintele care descriu legătura dintre tânăra Éva Heyman și jurnalul său. Jurnalul a fost cel mai bun prieten al său, căruia îi putea destăinui cele mai mari secrete ale sale. Éva a încuiat jurnalul, astfel încât “nimeni să nu-mi cunoscă vreodată secretele mele.”2
Acesta este motivul pentru care jurnalele sunt atât de extrordinare. Prin comparație cu alte mărturii, memorii sau romane, jurnalele dezvăluie gândurile, fricile și sentimentele imediate ale persoanei care îl scrie și, ca urmare, reprezintă consemnarea cea mai personală și intimă a vieții cuiva.
Ceea ce face jurnalul Evei atât de prețios este că ne prezintă jurnalul unei fete evreice de 13 ani, din clasa de mijloc, crescând în 1944 în Ungaria, stând pe marginea abisului Holocaustului. Deoarece Éva a scris despre cele mai intime secrete, jurnalul său ne permite să cunoașteam un crîmpei din acea lume înainte de război. Eva dezvăluie cum era viața sa înainte să fie răsturnată cu fundul în sus, precum și cum era în haosul care creștea din Holocaustul evreilor maghiari.
Jurnalul prezintă doar o față, o viață – ceva mult mai de înțeles pentru noi decât pentru aproape 440000 de evrei maghiari, care au fost deportați la Auschwitz sau pentru cei șase milioane de vieți de evrei distruse de Holocaust.
Viața evreilor înainte de război la Nagyvárad (Oradea), Ungaria
Tânăra autoare de jurnal Éva Heyman a crescut într-o familie de mijloc, seculară, în
orașul Nagyvarad, care aparținea Ungariei la momentul în care Eva scria jurnalul său.
Înainte de Primul Război Mondial, Nagyvárad a fost cel mai mare oraș din Ungaria răsăriteană. Timp de secole, evreii au jucat un rol semnificativ în viața economică, social și intelectuală a orașului. Orașul a avut medici, scriitori, avocați și oameni de afaceri evrei celebri. Între 1919 și 1940 orașul a aparținut României și, după aceasta, încă o dată Ungariei. În anii 1940 populația evreiască a orașului a fost de peste 21000 de locuitori, dintr-un total de aproximativ 100000. Majoritatea dintre aceștia vorbeau limba ungară și erau asimilați culturii și modului de viață al maghiarilor. 3
Iluminismul maghiar din a doua jumătate a secolului al 19-lea a influențat pe evreii din Nagyvárad. Erau atât evrei ortodocși, cât și neologi 4. Éva și familia ei au aparținut comunității evreiești progresiste, iar, străbunicul ei - Dr. Sándor Rosenberg – a fost cel dintâi rabin-șef neolog de la Nagyvárad.5
Éva a avut 13 ani când a început să scrie jurnalul la 13 februarie 1944 și a continuat până la 30 mai 1944 – cu trei zile înainte să fie deportată la Auschwitz.6 Eva a fost ucisă la Auschwitz la 17 octombrie 1944. Mama Evei, Agnes Zsolt, care a supraviețuit Holocaustului, a găsit jurnalul în 1945 la Nagyvárad.
Legăturile Evei înainte de Ocupație
Éva a fost singurul copil și a crescut cu bunicii din partea mamei sale, după divorțul părinților săi. Jurnalul său începe cu introducerea în ceea ce privește situația familiei și continuă cu înșirarea cadourilor, pe care le-a primit de ziua sa de naștere.
"13 Februarie 1944
Am împlinit 13 ani. M-am născut în treisprezece, într-o zi de vineri[...] De la bunica Racz am primit o haină de primăvară, de culoarea unui bronz ușor și o rochie tricotată de culoare albastru marin. De la tatăl meu am primit o pereche de pantofi cu toc[....] De la bunica Luiza, trei perechi de pijamale, o duzină de batiste colorate și bomboane.[…] De la bunicul, discuri pentru fonograf, care îmi plac. Bunicul le-a cumpărat pentru că trebuie să învăț melodiile în limba franceză, care o vor face fericită pe Agi [mama Evei ], deoarece nu este bucuroasă de fișele cu situația mea școlară decât atunci cînd primesc o notă bună la franceză, deoarece un foto reporter de știri trebuie să fie bun la limbi străine. Cunosc bine germana și maghiara, am uitat româna și am început să fiu bună la franceză. Fac mult sport: înot, patinez, merg cu bicicleta şi fac gimnastică […] Am scris destul astăzi. Dragă jurnalule, esti probabil obosit." 7
Cititorul poate vedea că Éva este o adolescentă obișnuită, aparținând clasei de mijloc dintr-un mediu cultural bogat, înconjurată de o familie iubitoare, care o sprijină și o încurajează. Ea are multe hobbiuri și un vis – să devină foto reporter de știri, când va fi mai mare.
Deși, Éva pare să se concentreze , cel puțin la început, pe ceea ce se întâmplă în alte țări, viața ei personală o preocupă mai mult. Totuși, în ciuda vârstei și a situației ei relativ sigure, Éva pare să înțeleagă pericolul în desfășurare chiar înainte ca germanii să invadeze orașul său natal, cel puțin, când acesta privește propria ei familie.
Ea descrie impactul legislației antievreiești asupra tatălui său vitreg, - la care se referă drept unchiul Bela și asupra bunicului său:
“ Oricum, unchiul Bela nu poate lucra, în conformitate cu legea cu privire la evrei. Legea privește, de asemenea, pe farmaciști, dar, mulțumită lui Dumnezeu, nu îl include pe bunicul, deoarece evreilor li se permite să țină farmacii, dacă le au în proprietate; doar administratorii de farmacii nu pot fi evrei. De aceea, Bácskay este, de asemenea, administrator în farmacie, dar, bunicul nu lucrează, chiar dacă Bácskay este un tânăr.”8
Membrii familiei sale au respectat aceste restricții cât de bine au putut și au încercat să se convingă unii pe alții că acestea erau temporare și că viața se va întoarce la normal, deândată ce războiul va lua sfârșit:
“Bunica spune că venitul nostru a scăzut din cauza lui Bácskay, dar, ce putem face? Ar trebui să ieșim cu toții din război și, apoi, bunicul va fi, din nou, administrator. Bunicul era conducătorul farmaciștilor din orașul nostru, dar, a fost înlăturat pentru că era evreu.”9
Márta Münzer este unul din personajele importante din jurnalul Evei și una dintre cele mai bune prietene, chiar dacă, așa cum află cititorul, ea nu mai este în viață când Eva începe să redacteze jurnalul. Márta și familia sa, ca și alți 19000 de evrei, care trăiau în Ungaria, au fost deportați la începutul lui 1941 în Polonia ocupată de Germania.10
“[…]guvernul se pregătește să facă ceva teribil, și evreii, care nu sunt născuți în Ungaria, ar fi duși în Polonia, unde o soartă cumplită le este pregătită […] Oricum, nu am înțeles aceasta imediat […]. Apoi, Agi [mama Evei] s-a grăbit în oraș la ziariști, care i-au spus că zeci de mii de oameni, precum Marta și familia sa, au fost duși în Polonia cu un tren, fără bagaje și fără hrană. Au spus că dacă mătușa Münzer [mama Martei] s-ar fi grăbit și ar fi divorțat, atunci, ea și Marta ar fi putut rămâne. Dar, nu au dorit să divorțeze. Și Marta nu a vrut să stea aici fără tatăl său.”11
Aceste evenimente au bântuit-o pe Éva și ea se referă la acestea iar și iar în jurnalul său. Ea se teme că ea și familia ei vor avea aceiași soartă ca prietena sa.
Ocupația Ungariei de către naziști
Atunci când cele mai rele frici ale sale s-au adeverit și germanii au invadat țara sa la 19 martie 1944, Eva a scris ceva și mai sfâșietor în jurnal.
“19 martie 1944
Micul meu Jurnal, tu eşti cel mai fericit, căci tu nu poţi simţi, nu poţi şti ce nenorocire s-a abătut asupra noastră. Au intrat germanii!”12
Éva încearcă să și înăbușe fricile cu argumente logice, pe care le împărtășesc membrii familiei sale și alți adulți și pe care le-a consemnat în amănunt. Dar, nu reușește să se elibereze de fricile sale privind viitorul.
“26 martie 1944,
Dragă jurnalule, până acum nu am vrut să scriu despre aceasta în paginile tale, deoarece am încercat să le scot din mintea mea, dar, deoarece germanii sunt aici, mă gândesc doar la Marta. Ea a fost doar o fată și, totuşi, germanii au ucis-o. Dar, eu nu vreau, să mă ucidă! Eu vreau să devin foto reporter de știri, iar când voi fi de 24 de ani, să mă căsătoresc cu un arian englez sau poate cu Pista Vadas. Nu l-am mai văzut pe Pista de când au venit germanii, dar, chiar nici nu mă gândesc la el, deoarece de la 19 martie viața a fost atât de îngrozitoare. Aș vrea să mă gândesc la Pista în loc de Marta.”13
Și cum situația evreilor din Ungaria se înrăutățește, Eva descrie efectul schimbărilor în ceea ce îi privește pe diferiți membrii ai familiei și discută opțiunile politice cu jurnalul său.
“25 Martie 1944
Eram pe drum către casă când au venit soldații germani mărșăluind, cu tunuri și tancuri, de felul cum i-am văzut în jurnalele de știri. La Budapesta sunt permanent alarme aeriene și toată ziua, radioul lansează avertismente privind raiduri aeriene , întotdeauna, cu menționarea de cuvinte codate pentru locurile ce sunt în pericol de a fi bombardate […]. Agi spune că acesta este sfârșitul a tot; nu vom vedea sfârșitul războiului. Dar, eu vreau acesta și vreau să ma ascund departe; […] Bunica ia pastile tot timpul și apoi, nu vorbește cu nimeni, doar privește înainte și stă așa timp de ore în scaunul său ușor. […] Dragă jurnalule, sunt atât de nefericită. De ce au trebuit să vină aici acele cadavre de germani! Unchiul Bela spune că rușii sunt deja în România și că invazia englezilor și americanilor este doar o problemă de zile. Englezii și americanii ar fi trebuit să invadeze demult și eu nu înțeleg cum o vor face ! Și bunica spune mereu că invazia nu ar reuși oricum, deoarece germanii sunt încă foarte puternici. Însă cred că rușii sunt mult, mult mai puternici, deoarece sunt deja în România și România este cu mult mai aproape de orice plajă pe care este posbil să se înfigă un steag.”14
În fiecare zi evreii din Ungaria erau expuși la mai multe restricții – circulația lor a fost restricționată, au trebuit să poarte Steaua Galbenă și bunurile lor le-au fost luate. Doi polițiști au venit chiar să confiște bicicleta lui Eva.
" 7 aprilie 1944
Astăzi au venit pentru bicicleta mea. Aproape am făcut din asta o mare dramă. Știi, dragă jurnalule, mi-a fost groaznic de frică doar pentru că politiștii au venit în casă. Știu că polițiștii aduc doar necazuri, oriunde se duc [...]. Deci, dragă jurnalule, m-am aruncat la pământ, m-am ținut de roata din spate a bicicletei și am strigat tot felul de lucruri polițiștilor:<Să vă fie rușine că luați o bicicletă de la o fată ! Aceasta este furt !> Economisisem aproape un an și jumătate ca să cumpărăm bicicleta [...] Unul dintre polițiști a fost foarte uimit și a spus: <Tot ce avem nevoie pentru o fată evreică este să ne agităm cu o astfel de comedie, când îi este luată bicicleta. Oricum, nici un copil evreu nu are voie să păstreze o bicicletă. Evreii nu au dreptul nici la hrană; ei pot înghiți orice, dar, trebuie să lase mâncarea pentru soldați> Îți poți imagina, dragă jurnalule, cum m-am simțit când mi-au spus aceste lucruri în față ."15
La 1 mai 1944 evreii din Nagyvárad au cunoscut următoarea etapă a persecuției antievreiești – închiderea în ghetou. Ei au fost evacuați cu forța din case, lăsând în urmă cea mai mare parte din bunurile lor și închiși în ghetou, în condiții extrem de grele și inhumane.
“1 mai 1944
Dimineață, Mariska [muncitoarea din casă a familiei] a dat buzna în casă și a spus: <Ați văzut afișele ? Nu, nu le-am văzut, nu ni se permite să mergem afară, decât între orele 9 și 10 [...] deoarece suntem duși în ghetou>. Mariska a început să strângă [...] Mariska a citit în afișe că ni se permite să luăm doar un schimb de haine, hainele de pe noi și pantofii din picioare[...]
Dragă jurnalule, de acum îmi imaginez totul ca și cum este întradevăr un vis. […] Știu că nu este un vis, dar nu pot crede nimic. […] Nimeni nu spune un cuvânt. Dragă jurnalule, nu mi-a fost niciodată atât de frică.”16
Éva este îngrozită și încearcă să se obișnuiască cu înrăutățirea permanentă a realității, refugiindu-se într-o lume de vis. Ea continuă să scrie în jurnal chiar în condițiile grele din ghetou.
“10 mai 1944
Dragă jurnalule, suntem aici de cinci zile, dar, pe cuvânt de onoare, pare că au trecut cinci ani. Nu știu nici chiar de unde să încep să scriu, deoarece s-au întâmplat atât de multe lucruri îngrozitoare de când am scris ultima dată. Mai intâi, gardul a fost terminat și nimeni nu mai poate intra sau ieși. Arienii care au trăit în ghetou au plecat cu toții în câteva zile, pentru a face loc evreilor. De astăzi înainte, dragă jurnalule, nu suntem întru-n ghetou, ci într-un ghetou-lagăr și pe fiecare casă au lipit un afiș, care spune exact ce nu avem voie să facem[...]De fapt, totul este interzis, dar, cel mai teribil lucru este că pedeapsa pentru orice este moartea. Nu este nici o diferență între fapte; să nu stai la colt,
să nu te baț , să nu duci mâncare, să nu scrii pe jos declinarea de verbe neregulate de o sută de ori cum se proceda la școală. Deloc: cea mai ușoară și cea mai severă pedeapsă -moartea. Nu se spune în prezent că pedeapsa se aplică și la copii, dar, cred, de asemenea, că ni se aplică și nouă.”17
Éva se concentrează în descrierile sale din ghetou pe legile și dispozițiile privind viața din ghetou și pedeapsa disproporționată, care este moartea. Éva încă încearcă să se obișnuiască cu noua realitate, dar este greu pentru ea să înțeleagă ce se întâmplă.
Jurnalul ia sfârșit la 30 mai 1944, cu câteva zile înainte de deportarea sa, cu cuvintele:
“[…]Dragă jurnalule nu vreau să mor; vreau să trăiesc chiar dacă ar însemna că voi fi unica persoană căreia i se va permite să stea aici Am să aștept sfârșitul războiului în vreo pivniță sau pe acoperiș sau într-o crăpătură ascunsă. Am să dau voie și jandarmului cu ochii încrucișați, celui care ne-a luat făina, să mă sărute, atât timp cât nu mă împușcă, încât să mă lase să trăiesc […]Nu mai pot scrie, dragă jurnalule, lacrimile îmi curg din ochi. Mă grăbesc să mă îndrept către Mariska …”18
Epilog
Un million și jumătate de copii evrei au fost uciși în Holocaust. Naziștii au încercat să-i deposedeze de identitatea lor și i-au transformat în numere fără corespondent în față umană. Pentru ca să pătrundă adânc în povestea unuia dintre acești copii, să învețe povestea lor prin intermediul unui jurnal, precum cel prezentat aici, profesorii pot să abordeze viața copiiilor înainte și în timpul Holocaustului, și, în acest mod, să reamintească identitățile lor și să aducă tragedia Holocaustului mai aproape de elevii, care o studiază. Jurnalul Evei reprezintă un testament puternic care îi oferă cititorului un crâmpei din viața evreilor, care a existat până în 1944, la Nagyvárad și situația dificilă a evreilor maghiari în timpul Holocaustului, în timp ce se concentrează asupra unui individ, care încearcă să se obișnuiască cu realitatea și să supraviețuiască.
Totuși, jurnalul reține nu doar reacțiile sale particulare la marile evenimente și incidentele care au schimbat viața în umbra persecuției naziste, dar, și momentele zilnice, precum joaca cu prietenii, sprijinul acordat membrilor familiei, organizarea unei petreceri de ziua de naștere.
Cititorii sunt puși în fața unei fetițe de 13 ani, plină de viață și inteligentă, care observă viața din jurul său. Deși, jurnalul acoperă doar câteva luni, consemnările sunt foarte amănunțite și cititorii pot învăța despre viața Evei înainte de Holocaust. Mai departe, ei pot să fie martori la modul în care viața Evei - și viețile tuturor evreilor din Ungaria – se prăbușește în bucăți, cum siguranța sa dispare pas cu pas după invazia germană a Ungariei, ducând la sărăcirea familiei sale, la deposedarea de drepturile sale, la forțarea de a trăi în ghetou, și, în cele din urmă, fiind deportată la Auschwitz.
Elevii pot înțelege mai bine conceptul de "alegere fără alegere" și dorința de a trăi, citind și discutând despre jurnal. Acesta ar putea lărgi cunoașterea lor despre ce a însemnat să fii adolescent în perioada Holocaustului, concentrându-se asupra experienței individuale a unui adolescent. Acesta poate arăta elevilor cum tineri, ca de exemplu Éva, au reușit să se agațe de umanitatea lor în ciuda tragediei, care a apărut pentru ea și familia sa.
Jurnalul este, astfel, un document istoric important, care poate fi folosit ca un instrument de învățare, ce readuce la viață tragedia evreilor maghiari și tragedia copiilor evrei, ca și unele teme generale, în timp ce analizăm povestea tragică a unei fetițe, care a avut vise pentru o viață viitoare și care era plină de energie și a avut o dorință puternică de viață.
După cum a scris Éva din nou și din nou: “Vreau să trăiesc cu orice preț” și “Nu vreau să mor deoarece am trăit din greu.”
