Manual pentru elevi | Viața de zi în Ghetoul din Varșovia - 1941 - Planul lecției

Pasaje de citit pentru secţiunile (1) şi (2)

17 noiembrie 1940 
Au venit peste noi lucrurile de care ne temeam cel mai mult. Presimţisem că ne aşteaptă o viaţă de ghetou, de suferinţă şi de sărăcie, o viaţă de ruşine şi de umilinţă, însă nimeni nu credea că acest moment fatal va sosi atât de curând. Si, deodată, înfricoşătoarea surpiză! În seara Şabatului în care se citea fragmentul Va-ira, pe 14 Marheşvan 5701, ne-am dus la culcare într-un cartier evreiesc şi dimineaţa următoare ne-am trezit într-un ghetou evreiesc închis, un ghetou în cel mai strict sens al cuvântului. În orele de dimineaţă ale Şabatului, o gardă de trei oameni a fost amplasată la toate locurile deschise, acolo unde, din cauza conexiunilor troleibuzelor, nu fuseseră ridicate garduri. Evreilor care purtau «insigna ruşinii» nu li s-a mai permis să pătrundă în cartierul arienilor. Astfel, ni s-au acordat «drepturi civile depline», într-atât încât aveam de acum o poliţie evreiască în statul polonez, aşa cum speraseră din tot sufletul autonomiştii evrei din toate generaţiile. Ni se deschidea o nouă viaţă, şi este cu neputinţă de imaginat panica ce se stârnise în cartierul evreiesc. Peste noapte ne treziserăm încercuiţi din toate părţile. Eram segregaţi şi despărţiţi de lume şi de tot ce însemna aceasta, alungaţi din societatea rasei umane.

În realitate, aveam nu un ghetou, ci două, şi nu exista aproape nici o linie de legătură între ele. Pentru acurateţe, trebuie să subliniez că exista o singură conexiune, dar o consider inexistentă întrucât era prea greu de folosit. Şi aceasta era o parte a planului ocupanţilor nazişti.

Chaim A. Kaplan, Scroll of Agony – The Warsaw Diary of Chaim A. Kaplan, překlad a úprava: Abraham I. Katsh, N.Y. McMillan, 1965, s. 225.

Numele unui capitol din Biblie (Cartea Facerii) care este citit î ntr -o anumită săptămână a anului

19 noiembrie 1940 
Dacă s-ar spune că soarele se întunecase pentru noi la amiază, aceasta ar fi mai mult decât o metaforă. Aveam să mucegăim şi să putrezim pe străduţele înguste şi pe aleile aglomerate, în care zeci de mii de oameni hoinăreau disperaţi şi fără rost.
Mai ales problema resurselor alimentare spori confuzia. Întrucât comunicaţiile dintre noi şi sate fuseseră tăiate, mâncarea avea să ne fie furnizată de către cuceritori. Aceasta va duce la moartea de foame a 99 la sută dintre noi. Cum ne-ar putea folosi zece decagrame de pâine timp de o săptămână? 
Se stârni o mânie imensă faţă de piaţa neagră.Bogătaşii şi chiar cei oarecum înstăriţi acumulaseră provizii de mâncare. Doar săracii rămaseră fără nimic, fiindcă nu îşi puteau permite să depoziteze hrană. Aceştia din urmă devenirăvictimele speculanţilor, şi era greu să îi vezi primind nenorocirea. Nicăieri nu se putea câştiga nici un bănuţ. Truda şi sărăcia erau familiare chiar şi în zilele obişnuite de dinainte, iar acum o tonăde cărbune costa 800 zloţi, o felie de pâine ordinară 3 zloţi; un litru de lapte, 2 zloţi; un kilogram de unt, 30 de zloţi. Şi aşa mai departe.

Haim Kaplan, p.205-206

22 noiembrie 1940 
Ghetoul fu izolat o săptămână întreagă. Zidurile de cărămidă roşie de la capătul străzilor ghetoului se înălţaseră semnificativ. Sălaşul nostru mizerabil bâzâia ca un stup. În case şi curţi, pretutindeni unde eram la adăpost de supravegherea Gestapo-ului, oamenii discutau scopurile reale ale naziştilor în izolarea cartierului evreiesc. Şi cum vom obţine provizii? Şi cine va menţine ordinea? Poate va fi într-adevăr mai bine, poate vom fi lăsaţi în pace.
În acea dimineaţă, toţi membrii grupului LZAs-au reunit la mine acasă. Am rămas uluiţi fără să ştim ce aveam de făcut. Acum toate eforturile noastre deveniseră inutile. Cine se va ocupa de teatru zilele astea? Cu toţii erau obsedaţi de un singur lucru: ghetoul.

Ghetoul din Varşovia, jurnalul Mary-ei Berg. editat de S.L. Shneiderman, N.Y. 1945

18 octombrie 1940 
O dată cu instituirea ghetoului, am crezut că ne va fi ceva mai uşor. În fond, în ochii naziştilor acesta era un loc infectat, în care nici unul dintre ei nu şi-ar fi riscat viaţa. Dar greşiserăm şi de data aceasta. Nici un loc nu era mai expus jafurilor şi crimelor în miezul zilei decât ghetoul. Aici nu e nimeni care să vadă sau să audă. Arienii au plecat, iar naziştilor nu le e ruşine de evrei, pe care îi consideră subumani.

Haim Kaplan p. 211

Pasaj de citit pentru ilustraţia (3)

17 noiembrie 1940 
Suprafaţa ghetoului este prea mică pentru o jumătate de milion de oameni, întrucât numai un mic număr de străzi au fost desemnate ca sector evreiesc. 

Aglomerarea este de neînchipuit. Dacă stai la balcon şi priveşti în jos, la străzile ghetoului care se întind în faţa ta, vei vedea o vastă întindere de capete omeneşti, fluxul şi refluxul valurilor formate de zeci de mii de oameni. Aproape toată lumea este îmbrăcată la fel, şi fiecare faţă poartă aceeaşi expresie a durerii evreieşti, care a rămas aproape neschimbată de când am fost transformaţi în cenuşă.

Haim Kaplan, p. 392 [versiunea ebraică]

Aglomeraţia de pe trotuare este de-a dreptul şocantă. Nimeni nu mai are o reacţie mânioasă când este împins sau înghiontit, nici nu primeşte vreo scuză. Cu toţii admit că acesta este singurul mod de a-ţi face loc. În aceste vremuri de chin, nimeni nu mai are dreptul să îi spună semenului său «Lasă-mă să trec». Cu toţii împărtăşesc acelaşi destin, fiecare faţă poartă amprenta evenimentelor îngrozitoare care nu au cruţat pe nimeni. Aceaaşi expresie de suferinţă tăcută răzbate din fiecare chip.

Haim Kaplan, ibidem.

Există multe cauze ale îmbrăcăminţii identice a tuturor, ce lasă impresia că toată lumea a fost deodată eliberată din aceeaşi închisoare, în care fusese impusă o uniformă unică. Până mai ieri, Polonia era cunoscuta prin «pălăria evreiască» distinctă pe care o purtau hasidim-ii şi care devenise celebră şi printre ne-evrei. Aceasta era o pălărie de dimensiuni mici, confecţionată din stofă neagră, cu vârful retezat.Este greu de imaginat cum de a putut deveni un însemn al evreităţii pentru evreii ortodocşi. Dar aceasta este altă problemă. Adevărul este că generaţii de Haskala sionişti şi raţionalişti nu au reuşit să facă să dispară pălăria evreiască de pe capetele hasidim-ilor. Din punct de vedere estetic, pălăria este mai degrabă urâtă, dar obiceiul păstrat de hasidim-i dăinuie neschimbat. Şi totuşi, iată că se poate renunţa până şi la inelul de logodnă. De îndată de ocupantul începe să racoleze doar evrei pentru munca forţată, cu toţii se străduiesc să îndepărteze toate semnele caracteristice ale identităţii evreieşti. Şi, întrucât nimic nu poate fi făcut în privinţă nasului, se descoperi că şi pălăria poate fi lăsată deoparte. Astfel că pălăriile au fost scoase şi înlocuite cu şepci de ne-evrei, croite diferit. Poate că asta va ajuta!

Haim Kaplan, ibidem.

Pasaje de citit pentru ilustraţia (4)

Cu timpul, s-a promulgat următorul ordin: “Orice evreu care trece pe lângă un german îmbrăcat în uniformă oficială trebuie să se dea la o parte cu respect». Asta ar însemna că nu suntem obligaţi să ne scoatem pălăria. Dar soldaţii germani insistau tocmai asupra acestui semn de respect. La intrarea în ghetou, ei cereau cu voce tare: Respect! Aceşti idioţi nu îşi dau seama că respectul obţinut în condiţii de presiune nu poate fi autentic. Cum am putea să respectăm un opresor şi un duşman care îşi petrece întreaga zi punând la cale cum să ne elimine, să ne distrugă şi să ne radă de pe faţa pământului? Dar psihopaţii sunt lipsiţi de logică, şi un evreu care nu se înclină în faţă germanului, arătându-i respect şi scoţându-şi pălăria, va avea de plătit un preţ scump pentru asta.

Haim Kaplan, ibidem.

9 ianuarie 1941 
- Scoateţi-vă pălăriile!! Puteţi crede ce vreţi, dar în opinia mea un popor atât de obsedat de asemenea detalii suferă de o boală mintală gravă, dacă nu de un acces de nebunie.

Haim Kaplan, p. 426 [versiunea ebraică]

Mai târziu apăru povestea cu pălăriile: un evreu trebuie să îşi scoată pălăria în faţa oricărui german! În ceea ce mă priveşte, nu mi-am scos niciodată pălăria. Motivul: mergeam cu capul gol, atât vara cât şi iarna, şi în mod cert nu eram singurul.

Antek Zukerman, p. 109 [versiunea ebraică]

14 februarie 1941 
Acest sector este oficial desemnat ca infectat [de epidemie] şi soldaţilor nazişti le este interzis să intre în el, cu excepţia celor care posedă un permis special emis doar celor care trebuie să intre în ghetou cu însărcinări oficiale. Toate acestea în teorie. Tâlharii din rândul lor sunt de altă părere. Din ziua în care a fost instituit ghetoul, furturile şi jafurile au devenit de şapte ori mai numeroase. La adăpostul ochilor de arieni, fiarele naziste îşi descătuşează pornirile, impulsurile criminale şi cleptomane, declanşate de instincte inimaginabil de josnice şi odioase.

Haim Kaplan, p. 439 [ediţia ebraică]

Pasaje de citit pentru secţiunea (5)

5 iunie 1941 
În ghetou a apărut un nou mijloc de transport public: pe ferestrele şcolii noastre de pe strada Sienna, am văzut în această dimineaţă primul omnibuz tras de cai. Unul dintre profesorii noştri a remarcat cu umor că a întinerit: reveniseră dintr-o dată zilele copilăriei sale, când Varşovia nu avea decât omnibuze trase de cai. Eu nu eram născut pe vremea aceea, aşa că singurul lucru la care m-am gândit văzând aceste vehicole a fost perioada lui Napoleon.

Aceste omnibuze din 1941 se numesc Kohn-Heller, după numele celor doi asociaţi, Kohn şi Heller, care au fondat corporaţia omnibuzelor. Sunt nişte maşini de lemn cu ferestre care arată precum troileibuzele obişnuite: partea de sus este vopsită în galben, cea de jos în albastru şi în mijloc se găseşte o stea a lui David albă cu inscripţia TKO (abrevierea poloneză pentru compania de transport public). Vehicolul se deplasează pe roţi înalte, lăsând impresia unei banderole gigantice galbene cu albastru. Şoferul şi conductorul poartă uniforme speciale, de culoare închisă. Preţul unui tichet este de 20 de groszy. Adeseori, şoferul opreşte omnibuzul în mijlocul traseului, pentru a se «realimenta cu benzină», adică pentru a adăpa cele două iepe extenuate şi transpirate, care abia dacă reuşesc să tragă vehicolul aglomerat.

Ghetoul din Varşovia, jurnal de Mary Berg,. editat de S.L. Shneiderman, N.Y; N.Y. 1945 s. 62-63

Cunosc cazul unui copil evreu de cinci ani, care trăise multă vreme în sectorul arian şi jucase foarte bine rolul de creştin. Într-o zi, la masă se desfăşura o conversaţie despre troleibuzele trase de cai. Bunicul a relatat că în tinereţea sa circulau asemenea vehicole pe străzile capitalei. Copilul evreu prezent la masă spuse deodată că şi el văzuse un omnibuz tras de cai pe... strada Zamenhoff. După această «scăpare», părinţii a trebuit să ia copilul şi să îl ducă altundeva.

Emmanuel Ringelblum, Relaţiile dintre evrei şi polonezi, Ierusalim, Yad Vaşem, 1974 p. 144-145

Fragment de citit pentru ilustraţia (7)

Traficul de ricşe - mijlocul de transport caracteristic ghetoului din Varşovia, pe care evrei «internaţionalişti», care nu se sfiesc să împrumute din toate locurile posibile, a fost preluat de la japonezi şi chinezi. Ricşa este de mare folos pe aleea Kozia, şi aceasta nu numai pentru că nu au mai rămas trăsuri sau căruţe trase de cai de când germanii au confiscat caii vizitiilor evrei; asta nu ar fi în sine extrem de grav. Hamalul evreu mai are încă voie să care pe spate un sac greu de făină. Dar la ce folos, dacă aceasta nu poate fi făcut în public, având în vedere că pretutindeni sunt ochi care te supraveghează? Ricşa a schimbat toate acestea. Chinezii nici nu au visat să aranjeze ricşele aşa cum au făcut-o evreii. Sub scaun este un spaţiu gol, în care pot fi înghesuiţi mai mulţi saci de făină, iar cel care îi transportă stă deasupra prefăcându-se că nu face decât să se plimbe pe stradă

Peretz Opoczynski, p. 140 [ebraică]

Fragmente de citit pentru ilustraţia (8)

22 noiembrie 1941
Nu este uşor să mergi pe stradă cu un pachet în mână. Atunci când un înfometat vede pe cineva cu un pachet care pare să conţină mâncare, îl urmăreşte şi, la un moment oportun, i-l şterpeleşte, îl deschide repede şi începe să îşi satisfacă foamea. Dacă pachetul nu conţine mâncare, îl aruncă. Nu, aceştia nu sunt hoţi; sunt doar oameni înnebuniţi de foame.

Poliţia evreiască nu le poate face faţă. Şi, într-adevăr, pe cine l-ar lăsa sufletul să pedepsească asemenea nenorociţi?

Mary Berg, p. 116

Varşovia, iunie 1942
“Nu sunt un hoţ, sunt doar o victim ā a foamei» Aşa a declarat gâfâind, acum câteva zile, un băiat de la cantină,când a fost prins sustrăgând o felie de pâine din pachetul altui băiat. La urma urmei, a «fura de foame» este mai respectabil decât a fura

• O scenă pe strada Mielna - numeroase asemenea incidente pot fi văzute zilnic.
• O femeie a plecat dintr-un magazin ducând cu ea o pungă de hârtie conţinând mai puţin de 100 de grame de hrană elementară. (doar puţini oameni îşi pot permite în zilele astea să cumpere mai mult de câteva grame). Lângă uşa de la intrare a fost acostată de un « găinar » - un băiat de 16 sau poate 17 ani. I-a smuls punga de hârtie cu ambele mâini, a băgat o mână înăuntru şi cu o viteză ameţitoare a început să mănânce brânza pe care a găsit-o acolo. Căci aceasta este regula de bază a găinarului : să introducă în propriul corp cât mai mult cu putinţă. Stomacul este cel mai sigur loc în care poţi depozita « prada », chiar dacă ar fi destul pentru fiinţa care îşi duce zilele nenorocite din aşa ceva să atingă mâncarea cu mâinile sale murdare ; cei care deţin mncarea nu ar mânca, cel mai probabil, mâncarea atinsă de mâinile altuia. Înainte de război, cofetăriile afişau de obicei anunţuri pe care era scris :
  « Produsele atinse de un client sunt considerate vândute ».
• O întreagă armată de trecători a sărit în apărarea nefericitei femei. Cu mâinile sau picioarele, toţi au început să îl lovească pe găinar în gât, spate şi cap, cu toată puterea pe care o aveau. Găinarul nici nu a încercat să se apere. Şi-a tras capul între umeri, încovoindu-şi spatele ca şi cum l-ar fi oferit bătăuşilor şi s-a concentrat asupra unui singur lucru : sub ploaia de lovituri pe care le primea, a continuat să bage în gură conţinutul pungii...
  A fi bătut este probabil cel mai neplăcut aspect al acestei îndeletniciri. Oricine se simte în stare se alătură bătăuşilor, chiar dacă el însuşi este un cerşetor, un refugiat, un vagabond sau un candidat la « cutia « lui Pinkert » : dorinţa de a lovi nu îl părăseşte. Germanii...ba chiar şi poliţiştii de ghetou evrei cu bastoanele de cauciuc aplică lovituri....cum să pierzi ocazia de a li te alătura, chiar şi pentru o clipă ? La asta sunt buni găinarii...
  De cele mai multe ori, găinarii înşfacă doar produse care pot fi mâncate.
• O geantă de femeie, pe care proprietara o ţine confortabil sub braţ, nu îi interesează.
• O dată, un ştrengar mi-a şterpelit o plasă care conţinea praf de curăţat podeaua. Am ţipat la el şi i-am spus ce conţine. Fără să stea pe gânduri, mi-a aruncat înapoi plasa. Dacă nu l-aş fi avertizat, s-ar fi îndopat cu praful de curăţat podeaua. În urmă cu câteva zile, o cunoştinţă a fost martora următoarei scene. Un găinar a lua cu el o plasă conţinând două kilograme de carne crudă (de cal, fireşte). Câţiva oameni au pornit în urmărirea lui, dar în ultimul moment s-a uitat înăuntru şi a aruncat imediat plasa.
  « Am crezut că era pâine », a spus, vădit dezamăgit. De aici decurge că nu valoarea în bani a obiectelor şterpelite îl interesează pe găinar : ceea ce râvneşte el este mâncare ce poate fi consumată pe loc. Am auzit că undeva pe strada Nowolipie este un magazin care cumpără resturi de la resturi de pâine.

Rachel Auerbach, p. 34-35

Fragmente de citit pentru ilustraţiile (9) şi (10)

În afara ghetoului, talithot (şalurile de rugăciune) erau vopsite şi transformate în cămăşi de lână. Un neevreu care a cumpărat nişte şaluri de rugăciune în Wolowka [piaţa pentru bunuri de mâna a doua] a fost întâmpinat de chipul amărât al unui evreu. Germanii l-au percheziţionat şi i-au descoperit şalurile de rugăcine prinse în juril corpului pe sub haină, cu franjurii ritualici legaţi aşa cum fac evreii religioşi când se duc sâmbăta la sinagogă. Germanii i-au poruncit omului să îşi scoată şalurile de rugăciune şi apoi i-au cerut să se înfăşoare în ele, legându-şi franjurii ritualici conform obiceiului evreiesc. Apoi l-au pus să meargă pe stradă, forţându-l să sărute franjurii... 

Într-o zi, nişte poliţişti polonezi au fost trimişi în ghetou cu o maşină pentru trasportat prizonieri (dubă). Sarcina lor era de a-i aduna pe «străinii» care pătrunseseră înăuntru fără permis pentru a cumpăra marfă. Poliţiştii au cercetat trotuarele cu privirea lor exersată şi destul de repede i-au identificat pe toţi polonezii, doar privindu-le faţa. Chiar dacă «străinii» purtau banderola pe mânecă, poliţiştii îi puteau cu uşurinţă distinge de evrei. Germanii nu sunt atât de pricepuţi. Atunci când în zonă sunt doar germani, «străinii» , bărbaţi şi femei, purtând banderola pe braţ, se plimbă fără frică: ei ştiu că «krauts-ii» sunt uşor de păcălit, aşa că nu se sinchisesc. Dar poliţiştii polonezi nu pot fi păcăliţi. Din fericire, vor şi ei să câştige un ban, un ban frumos dacă se poate, la fel ca şi poliţiştii din trecut, sub ocupaţia rusească. Curând s-au plictisit de toată această alergătură în căutarea neevreilor care stăteau ilegal în ghetou.

Zi de zi din ce în ce mai mulţi neevrei veneau în Wolowka, în timp ce evreii veneau, şi ei în număr din ce în ce mai mare, pentru a comercializa bunuri folosite. Unii nu ezitau să îşi ofere spre vânzare cele mai valoroase obiecte pe care le posedau. Nu era nici o altă cale de a supravieţui în ghetou. Până şi artizanii îşi aduceau produsele în Wolowka.

«Evreii şi creştinii fac la fel», cum se zice în popor. Creştinii au reuşit să obţină tot felul de concesii, şi în primul rând dreptul de a face afaceri în ghetou. Santinelele au început să îngăduie această practică şi nu s-au mai obosit să facă verificări minuţioase ale permiselor de intrare în ghetou. A devenit mai uşor pentru neevrei să intre, şi pentru evrei să iasă. Războiul cu Rusia nu numai că i-a cam încurcat pe germani, dar le-a şi stârnit unele dubii; se simţeau avertizaţi să fie mai prudenţi, să trăiască în pace cu populaţia locală, să îşi facă prieteni în caz că...

Neevreii au profitat din plin de ocazie. În fiecare zi mii de creştini puteau fi văzuţi în preajma pieţei Wolowka, făcând cele mai rentabile afaceri din oraş.O întreagă ramură a economiei a prosperat: hainele folosite erau transformate în haine noi, pantofi şi lenjerie. Croitorii înlăturau căptuşelile din saltele şi le transformau în paltoane, pantaloni de iarnă sau haine scurte, de iarnă etc.

Neevreii, mai ales cei tineri, săreau din tramvaiele care treceau prin ghetou fără să oprească. Plăteau oricui trebuia plătit, pentru ca nimeni - nici poliţistul care escorta tramvaiul creştin prin ghetou, nici conductorul, nici chiar germanii - să nu îi atingă în vreun fel.
Aceşti tineri neevrei purtau cizme lustruite, haine de blană care erau la modă şi inele de aur pe degete. Chipurile lor roşii, proaspăt bărbierite, străluceau de bunăstare. Multe dintre femei aveau un aspect de ţărănci: obrajii rotunzi şi dolofani ca gogoşile, umeri largi şi pantofi potriviţi pentru orice anotimp. Se mişcau agil şi îndemânatic, cu aerul unor comercianţi experimentaţi, de la un vânzător evreu la altul, obţinând profituri record în schimbul unor sume minuscule.

În fiecare seară, la intersecţia străzilor Zamenhof şi Muranowska putea fi observat un spectacol unic: sute de bărbaţi şi femei neevrei aşteptau la coadă pentru ultimul tramvai, cu mâinile pline de plase umplute cu haine făcute din pluş, mătase şi catifea, lenjerie scumpă, pantofi, covoare şi cearşafuri. Aruncau priviri suspicioase, încercând să observe germanii aflaţi în preajmă sau alţi ochi iscoditori. De îndată ce cineva striga «Vine», se risipeau cu toţii, grăbindu-se să ajungă la cea mai apropiată clădire, intrare de scări sau trecere. După ce pericolul trecuse, evreii le dădeau un semnal de «verde» şi toţi se întorceau într-o clipită. Orice evreu ştia ce înseamnă a spiona cu privirea şi se simţea obligat să îi ajute pe neevreii ce se ascundeau. Avem motive să fim impresionaţi de disponibilitatea evreilor de a îi ajuta.

Creştinii se pregăteau pentru momentul în care tramvaiul încetinea şi săreau în el. Întrucât îşi făcuseră treaba cu succes, se îndreptau spre casele lor, ţinându-şi bine dispuşi plasele de cumpărături. Mărfurile aflate în plase erau doar o momeală; adevăratele bunuri de valoare, care vor conduce la profituri uriaşe, le ascundeau pe corp.

Cumpărătorii duceau cu ei lenjerie de mătase, blănuri de calitate şi bijuterii. Când în noua Wolowka au fost deschise mici magazine şi barăci, primul lucru pe care l-au făcut evreii a fost să înfiinţeze braserii în care cumpărătorii puteau fi serviţi cu mâncăruri calde şi reci. Merita să plătească preţuri ridicate pentru mâncare, căci localul conţinea separeuri în care clienţii polonezi se puteau să se dezbrăce aproape complet, să abandoneze hainele în care veniseră şi, contra unei taxe de un zlot, să îmbrace veştmintele de valoare pe care tocmai le cumpăraseră.

Peretz Opoczynski, p. 128-130

Fragmente de citit pentru ilustraţia (11)

Mult mai serioasă era situaţia celor care, dintr-un motiv sau altul, nu munceau şi supravieţuiau numai din vânzarea bunurilor pe care ei şi familia lor le deţinea. Rezervele le erau limitate, iar perspectivele de viitor urmau să devină, mai devreme sau mai târziu, precare, ei fiind sortiţi să ajungă în rândul celor dependenţi de ajutor social şi, în esenţă, condamnaţi să moară de foame. Cei mai mulţi dintre refugiaţii care ajunseseră în Varşovia, precum şi cei din clasa săracă a zilierilor, au intrat de la început în această categorie.

Yisrael Gutman p. 76

Varşovia, 16 aprilie 1942 
Acum aproximativ o săptămână, coboram pe strada Gesia, dincolo de piaţa pentru bunuri de mâna a doua numită Wolowka, ce fusese mutată în acest loc o dată cu înfiinţarea ghetoului. Acum se numeşte Gesiowka, şi aici este locul în care obiectele folosite sunt vândute şi cumpărate. 

Ce privelişte tristă: marfă veche este comercializată de oameni ale căror zile sunt numărate.
În Gesiowka poţi găsi aproape orice marfă.

Unii oameni scot căptuşeala din haine ca să o vândă în piaţa şi să cumpere o bucată de pâine sau o sticlă de picături de la farmacie. Dar foamea nu poate fi biruită cu o felie de pâine, şi o sticlă de picături nu poate salva sănătatea nimănui. Stomacul înghite totul şi în dimineaţa următoare cere mai mult.

În cele din urmă soseşte vremea când ultimul scaun, ultima pereche de încălţări, cu peria cu tot, trebuie să fie vândute. Câtă vreme mai ai ceva de vândut, fie şi un fleac, care poate fi de valoare pentru cineva, poţi fi liniştit. Chair dacă ţi s-a umflat corpul, nu poţi să stai pe jos şi să aştepţi sfârşitul, care oricum va veni mai devreme sau mai târziu, cu sau fără zdrenţe. 

Adeseori oamenii fac schimb de articole de bună calitate contra unor articole similare aflate în condiţie mai proastă şi trăiesc din diferenţa de preţ. Aceasta poate merge, se pare, ad infinitum. Rezultatul este că vezi pe stradă oameni îmbrăcaţi ca Gandhi: corpurile goale le sunt acoperite cu câteva zdrenţe. 

În primul an am avut un singur «nudist» de felul acesta. Se plimba pe stradă, purtând o cămaşa bărbătească jerpelită legată de şale cu o sfoară. În zilele acelea, un asemenea spectacol era încă o ciudăţenie, o noutate, un mod uluitor de publicitate, ceva care conferea autorului său un mic avantaj într-o competiţie dură - care continuă şi astăzi - în rândul comunităţii cerşetorilor din curţile şi străzile ghetoului închis. Dar în acest domeniu nici un «record» nu poate dura prea mult. În orice caz, rezultatul a fost o nouă atracţie în târgul imens al cerşetorilor care năvăliseră în Varşovia din toată ţara.

A purta zdrenţe mizerabile nu mai este un truc al meseriei de cerşetor: în zilele noastre chiar şi oameni respectabili pot fi văzuţi în acest costum. Le este ruşine, dar la ce mai este bună ruşinea? 
Încearcă să evite abandonarea caselor. În orice caz, abia dacă se mai pot ţine pe picioare. Şi totuşi, în pofida tuturor, reuşesc din când în când să întreţină o rază de speranţă, să ridice capul din mlaştină , să mobilizeze ultima picătură de putere din hăul disperării. Dis-de-dimineaţă sau la căderea nopţii, se aventurează afară, însă unii dintre ei nu se mai întorc. Cu corpurile umflate de foame, mor pe capete, ca puii de găină bolnavi de ciumă. Se prăbuşesc la pământ în timpul mersului, scutindu-şi astfel rudele sau vecinii de la a le mai duce cadavrul în stradă. 

Consecinţa este că cea mai mare parte a mărfii comercializate în Gesiowska provine de la jefuirea cadavrelor împrăştiate pe străzile ghetoului. Bande de hoţi specializaţi, care îşi duc traiul din această practică macabră, dezbracă cadavrele celor care au căzut morţi în stradă. Dimineaţa aceste cadavre sunt complet goale, acoperite doar cu o hârtie, de obicei un afiş rup de pe zid. În fiecare zi auzim de cazuri în care rudele azvârlu corpuri de muribunzi în stradă, întrucât nu pot plăti o căruţă care să le ridice cadavrul. Uneori, îl dezbracă de toate articolele vestimentare de valoare. Există relatări despre acte de o asemenea insensibilitate şi indiferenţă faţă de cei morţi. Acte comparabile cu aceste cazuri nu se puteau petrece mai înainte decât la sate, printre ţărani, probabil datorită condiţiilor de viaţă extrem de precare şi crude.

Rachel Auerbach, p. 29-30 [ebraică]

Fragmente de citit pentru secţiunea (12)

5 februarie 1941 
Printr-o vitrină a magazinului văd imaginile reflectate ale mai multor oameni. Priveliştea îmi este deja familiară: un sărăntoc intră să cumpere un sfert de livră de pâine şi iese. În stradă smulge nerăbdător o bucată din pâinea lipicoasă şi o bagă în gură. Pe chip i se aşterne o expresie de satisfacţie, şi într-o clipită tot codrul de pâine dispare. Apoi faţa îi este din nou dezamăgită. Scotoceşte în buzunar şi scoate ultimii bănuţi...care nu îi ajung să cumpere nimic. Tot ce poate face acum este să se culce în zăpadă şi să aştepte moartea. Sau poate să se ducă la administraţia comunităţii? N-ar avea nici un rost. Sute de oameni ca el sunt deja acolo. Femeia de la tejghea care îi primeşte şi le ascultă păsurile este binevoitoare: le zâmbeşte politicos şi le spune să revină peste o săptămână. Fiecare dintre solicitanţi trebuie să îşi aştepte rândul, însă puţini vor mai supravieţui o săptămână. Foamea îi va lichida, şi dimineaţa va mai fi găsit în zăpadă încă un cadavru de bătrân cu faţa vânătă şi pumnii încleştaţi.

Care sunt ultimele gânduri ale unor asemenea oameni, ce anume îi face să încleşteze pumnii atât de puternic? Desigur că au aruncat o ultimă privire la vitrina magazinului de vizavi, de pe strada pe care se lasă să moară. În acea vitrină văd pâine albă, brânză şi chiar prăjituri, şi apoi cad în ultimul lor somn, visând să muşte dintr-o felie de pâine.

În fiecare zi numărul acestor «visători de pâine» creşte pe străzile ghetoului. Ochii le sunt cuprinşi de o ceaţă care vine din altă lume...de obicei, se aşază vizavi de vitrinele unui magazin de produse alimentare, dar ochii nu mai văd feliile de pâine de care se află dincolo de vitrină, precum într-un rai îndepărtat şi inaccesibil.

Mary Berg, p. 48

Fragmente de citit pentru ilustraţiile (13) şi (14)

12 iunie 1941 
Unul dintre blestemele ghetoului îl constituie cerşetorii, care sunt din ce în ce mai mulţi. Sunt refugiaţi care nu au nici un prieten sau rudă aici şiî pentru care nu este loc nici măcar în înfiorătoarele «cămine» înfiinţate de comunitate. În primele zile de la sosire, ei caută de obicei un loc de muncă. Noaptea dorm în faţa intrării în clădiri, adică în stradă. Când devin epuizaţi şi picioarele umflate refuză să îi mai ţină, se aşază la marginea trotuarului sau lângă un zid. Închid ochii şi întind sfios o mână care cerşeşte pentru prima oară. După câteva zile, cerşesc cu ochii deschişi. Când foamea îi chinuie şi mai groaznic, încep să strige....se dezvoltă aşa-numitul comportament de «cerşetor turbat»...cineva le aruncă 20 de groszy sau chiar o jumătate de zlot, dar nu se poate cumpăra nimic cu asemenea sume.

Mary Berg p. 69-70

Înfiinţarea ghetoului a marcat într-adevăr un punct de cotitură în vieţile noastre. Dintr-o dată, spectacolul sărăciei incurabile şi concentrate într-un singur loc a năpădit în faţa ochilor noştri. Situaţia se deteriora pe zi ce trece. Străzile erau înţesate de cadavre. Ce-i drept, pe măsură ce timpul trece, simţurile îţi devin mai puţin fine, te obişnuieşti cu priveliştea: treci pe lângă ea şi îţi continui drumul. Obişnuiam să trec pe lângă o familie mică: doi tineri ţineau în braţe o fetiţă. Îmi amintesc perfect demnitatea vizibilă în poziţia şi tăcerea lor. De fiecare dată când treceam pe lângă ei, le dădeam câte ceva. Într-o zi au dispărut, şi mi-am dat seama că nu mai erau printre cei vii... 

Vedeam adesea cântăreţi la colţuri de stradă. Unul dintre ei, înzestrat cu o voce neobişnuit de puternică, era de fapt cântăreţ de operă. Reuşea să atragă un mic pâlc de oameni care îi aruncau câteva groszy. Mai era şi Rubinstein, bufonul nebun a ghetoului. Ţin minte unele dintre poantele sale: «Mai rezistaţi, nu vă aruncaţi tichetul de masă», «Preţul unturii scade, sunt din ce în ce mai puţini bogaţi». Mai târziu, avea să spună că doar trei oameni vor supravieţui: Czerniakov, Abraham Ganzweich şi el însuşi. Mi-l mai amintesc spunând: «Credeţi că sunt nebun? P ă i dacă nu aş fi, aş fi deja mort». Reuşea mereu să atragă câţiva curioşi.

Antek Zukerman, p. 112 [ebraică]

Fragmente de citit pentru ilustraţia (15)

Nu este chiar aşă de uşor să găseşti o definiţie adecvată a instituţiei cantinei pentru săraci. Ea însemna mai multe lucruri. Funcţiona ca o «unitate» organizaţională în cadrul comunităţii evreieşti, ca o celulă a reţelei de ajutor social. În decursul timpului, mai ales o dată cu înfiinţarea ghetoului, a devenit, în plus, o unitate «organizaţională«pentru celelalte activităţi, clandestine şi semiclandestine: anume activităţi politice, culturale şi, către sfârşitul războiului, chiar baze ale partizanilor.

Rachel Auerbach, p. 65 [ebraică]

Cantinele de săraci erau nevoite să facă faţă unei presiuni imense, atât internă, din partea lucrătorilor subnutriţi şi a familiilor lor, cât şi externă, din partea valurilor de refugiaţi şi şomeri pentru care o cană de supă pe zi era unica lor hrană. Spre regretul nostru, am ajuns foarte repede la concluzia că oferim asistenţă numai acelora care aveau mijloace suplimentare de hrană. Cei mai nevoiaşi, cei cu adevărat lipsiţi de orice sursă de venit, nu puteau fi salvaţi de supa noastră - cu corpurile umflate de foame, aceştia dispăreau fără urmă.

Familii întregi, comunităţi întregi care fuseseră deportate în ghetou, au trecut prin cantinele pentru săraci şi s-au stins sub ochii noştri.

Rachel Auerbach, p. 66 [ebraică]

Îmi amintesc că am vizitat odată cea mai mare cantină, amplasată în fostul apartament deţinut de Tomkhei Aniyim (Ajutorarea săracilor) pe strada Pawia. Mândria localului era o maşină de curăţat cartofi şi facilităţi speciale pentru spălatul vaselor. Această instituţie oferea cea mai mare cantitate de supă, patru mii de castroane pe zi, dacă nu mă înşel. După război am întâlnit-o pe femeia care se ocupa de administrarea cantinei, dar nu îi mai ţin minte numele.

Rachel Auerbach, p. 67 [ebraică]

Fragmente de citit pentru ilustraţia (16)

Cărţile sfinte iudaice au devenit extrem de ieftine. Aceasta se datorează sărăciei populaţiei evreieşti. După ce şi-au vândut bunurile din casă, evreii au ajuns să îşi vândă cărţile sfinte. La toate colţurile poţi vedea căruţe pline de cărţi sfinte, vândute la preţuri de nimic, literalmente pentru câţiva bănuţi. Şi, iarăsi, există oameni care cumpără pe câţiva groszy un mare număr de cărţi sfinte care vor valora sume colosale după război.

În ultima vreme, preţul ridicat al hârtiei şi al deşeurilor i-a determinat pe mulţi oameni ca, în condiţii de sărăcie, să îşi ducă în stradă cărţile sfinte şi să le vândă ca hârtie. Cele mai valoroase cărţi, care cântăresc câteva kilograme, sunt acum vândute în căruţe pentru cel mult trei zloţi. Dar vânzătorii pot obţine cinci zloţi la kilogram dacă îşi vând cărţile ca deşeuri. Din acest motiv, se pot vedea în ultima vreme multe pungi de hârtie confecţionate din paginile Bibliei, Talmudului şi altor cărţi sfinte.

Nu se mai tipăresc cărţi sfinte de nici un fel. Aproape toate tipografiile evreieşti au fost închise. Materialele de tipărit, ca hârtia, cerneala şi altele sunt extrem de scumpe; în plus, este în vigoare o interdicţie generală de a tipări, din motive de cenzură. Doar calendare evreieşti minuscule şi cu multe defecte au fost tipărite în secret pentru anul curent 5702 (1941-1942).

Rabbi Shimon Huberband, Kiddush Hashem - Viaţa religioasă si culturală evreiască din Polonia în timpul Holocaustului. Traducere de David E. Fishman. editor Jeffrey J. Gurock şi Robert S. Hirt. New York, Ktav Publ. House / Yeshiva University Press 1987 p. 215-216.

Ianuarie 1942 
Nu mai există librării evreieşti; au fost toate închise, cărţile au fost confiscate. Cărţile rămase, recuperate din strada Swietokrzyska, unde funcţionaseră de secole librăriile evreieşti, erau acum oferite spre vânzare în stradă. Cea mai mare concentrare a acestui comerţ se găseşte pe strada Leszno, unde se vând la grămadă cărţi moderne. Se vinde şi literatura interzisă, cum sunt scrierile lui Feuchtwanger, Zweig, Kautsky, Lenin, Marx, Werfel şi alţii, inclusiv scrieri antinaziste. («Nero mincinosul»). Elrich, adjunctul doctorului Kruk, vinde toate scrierile socialiste ale lui Kruk, inclusiv buletine, relatări de la conferinţe internaţionale etc. Literatura în limbi străine, în special în engleză (editura Penguin) se bucură şi ea de o mare popularitate, căci oamenii care se pregătesc de imigrare după război sunt interesaţi să înveţe cu multă sârguinţă. Cei mai mulţi dintre vânzătorii stradali sunt foşti comercianţi de cărţi din strada Swietokrzyska, ce şi-a dobândit celebritatea datorită atacurilor tinerilor naţionalişti polonezi.

Pe strada Leszno se vând cărţi în polonă, iar pe Nowolipie, Zamenhof şi alte străzi evreieşti se pot cumpăra cărţi în idiş şi în ebraică. Este ceva nemaiauzit: cărţile aveau o aură de sfinţenie, fiind transmise din generaţie în generaţie. Vinderea la pachet a cărţilor este de-a dreptul un sacrilegiu, dovadă a adâncimii sărăciei în care s-au scufundat cei care le vând. Printre vânzătorii de cărţi se găseşte şi Czunder, un celebru scriitor în limba ebraică. Dar acesta îşi păstrează totuşi cele mai valoroase exemplare - un scriitor este un scriitor.

Emmanuel Ringelblum, Note din ghetoul din Varşovia , [idiş], Varşovia, 1952, p. 197-198.

Toate bibliotecile (şi acestea erau numeroase) au fost închise de germani, care le-au confiscat colecţiile. Au luat totul din bogata bibliotecă iudaică. Din fericire, operele de mare valoare fuseseră ascunse pentru a nu fi distruse de nazişti şi, ceva mai târziu, au reapărut în cartier. S-au înfiinţat numeroase biblioteci mobile; adresa lor era necunoscută, cărţile fiind livrate la domiciliul cititorilor abonaţi. Cererea de carte era atât de mare încât cei care îşi ţinuseră bibliotecile închise străinilor înainte de razboi erau acum deschise pentru publicul larg. Comunitatea evreiască era pasionată de cărţi, le aprecia şi era dornică să înveţe. Uneori, pe când inspectam apartamentele jefuite sau părăsite ale oamenilor de afaceri, eram uimit să descopăr biblioteci bine înzestrate. În casa unui rabin din strada Gesia 17 am găsit o colecţie impresionantă de cărţi laice; ultima ediţie din Encyclopaedia Britannica ocupa un loc de cinste. Râvna de a citi a dus la obţinerea lor prin contrab andă din sectorul neevreiesc (arian) împreună cu mâncarea (bibliotecile îşi suplimentau colecţiile în acelaşi fel). Bibliofilii, printre care mă număram şi eu, colecţionau rarităţi bibliografice abandonate în cele mai rele momente din 1942. În acest timp, avocaţii evrei care deveniseră săraci vindeau creştinilor, pentru câţiva bănuţi, grămezi de însemnări şi comentarii din tribunalacumulate de-a lungul anilor.

Adler Stanislav, În ghetoul din Varşovia 1940-1943 - Relatările unui martor. Yad Vaşem, Ierusalim 1982 p. 264

Fragmente de citit pentru secţiunea (17)

Varşovia, 29 martie 1942 
Astăzi am petrecut o oră în unul din «parcuri».O experienţă de neuitat. Pentru prima dată în această primăvară am văzut tufişuri înflorite şi vegetaţie proaspătă. Cum străluceau în lumina soarelui, cum tremurauîn bătaia vântului...Am văzut şi copii alergând printre copaci.

Cineva mi-a relatat de curând o povestioară. A urmărit două fetiţe ce mergeau pe stradă şi a ascultat conversaţia lor. Cea mai mare dintre ele, care avea nouă ani, i-a spus tovarăşei sale, de cinci ani, despre parcul Lazienki din Varşovia. Suna ca un basm. «E o grădină imensă, şi poţi intra în ea fără să plăteşti nimic.» «Zău? Nu costă nimic?» a întrebat fetiţa mai mică. «Da, şi acolo sunt poteci şi straturi de flori« «Ce este un strat de flori» «Şi este şi un lac cu lebede care înoată» «Ce înseamnă un lac? Ce este o lebădă?»
Conversaţia s-a împotmolit, pare-se, în explicaţii complicate şi «note de subsol» la acest basm despre viaţa din trecut.

Una dintre clientelei cantinei noastre, care a văzut câteva mlădiţe de liliac în borcanul cu apă din biroul nostru, mi-a cerut să îi «imprumut» o mlădiţă. Vroia să i-o arate copilului ei. Se pare că băieţelul nu văzuse în viaţa lui o floare de liliac, şi îşi tot necăjea mama cu întrebări ca «Mamă, ce este o floare de liliac?», «Este o floare». «Şi ce este o floare?»

Rachel Auerbach, p. 43 [ebraică]

Fragment de citit pentru ilustraţia (18)

Banderola! Cum o poate purta cineva? O simt arzându-mi braţul; era ca şi cum ar trebui să îmi pun o zgardă la gât. Eram copleşit de groază. Nu puteam dormi noaptea. Simţeam pretutindeni pericolul în aer. Ori de câte ori ieşeam din casă, mă uitam în toate direcţiile. Nervii îmi erau deja tociţi.Tot ce îmi doream era să îmi pun piciorul în pământ şi să simt «este al meu».

Din presa clandestină:

Zeci de mii de trecători poartă bucăţi de materiale textile albe şi parţial murdare pe braţ. Ce rost are asta? Argumentul suprem este separarea între rase.
Nimeni nu este scutit de «steaua sionistă» (steaua lui David). Toate jigodiile, toţi asimilaţioniştii demni de dispreţ, Panii (domnii) care ne dispreţuiau şi ne tratau ca holota (gunoaie), toată intelectualitatea cu diplome care obişnuia să se întreţină cu creştinii şi să trăiască separată de evrei,toţi renegaţii şi adepţii lor, noi şi vechi, toţi cei josnici şi lipsiţi de scrupule - cu toţii erau acum trataţi cu steaua ebraică a lui David şi obligaţi să o poarte în public, pentru ca toţi să o vadă. Sunt plini de amărăciune, iar eu simpatizez cu soarta lor.

Haim Kaplan, ibidem.

28 septembrie 1941 
Astăzi am fost de serviciu la expoziţia de creaţie a şcolii noastre. Cele mai populare subiecte sunt «naturile moarte». Spectatorii îşi «ospătează» ochii cu mere, morcovi şi alte produse comestibile pictate extrem de realist. Mai puţin reuşite sunt desenele de cerşetori. Aceştia nu reprezintă nimic nou pentru nimeni. Expoziţia este incredibil de populară şi multe sute de oameni au vizitat-o.

Primele două saloane conţin desene grafice. La început sunt compoziţii pe teme diverse, făcuteîn hârtie neagră pe un fundal alb, sau în două sau mai multe culori. Sunt expuse desene pentru pudriere, coperţi de cărţi, ilustraţii de ziar, antete de scrisori şi însemne comerciale.Urmează secţiunea inscripţiilor. Sunt arătate mai multe alfabete, cu litere stilizate din toate perioadele, terminând cu literle moderne de tipar. Inscripţiile gotice şi ebraice sunt splendide. Sunt făcute în cerneală neagră de India, pe pergament, cu iniţiale iluminate.

Expoziţia de inscripţii este urmată de afişe pentru companii de afaceri, cu teme industriale şi folclorice pentru teatre, fabrici, cafenele şi magazine. Toate acestea au fost executate cu mare precizie, şi totuşi sunt pline de viaţă iar aranjamentul culorilor este foarte artistic. Privind la aceste desene, îmi vine adesea greu să cred că sunt rezultatul muncii mâinilor noastre în asemenea condiţii infernale.

Vine apoi secţiunea peisajelor şi portretelor. Cu toţii observă picturile lui Zdzislaw Szenberg, care se disting prin compoziţia lor originală şi perspectiva strălucitoare. Portretele sunt şi ele reuşite. Am fost felicitată pentru portretul pe care l-am făcut Inkăi Garinkel.
Foarte apreciată este opera grafică a talentatului tânăr Manfred Rubin. Profesorii prezic că va avea parte de un viitor strălucit. Are multe idei şi este talentat mai ales la ilustraţii. A primit câteva comenzi importante de la mai multe firme din ghetou.
Un colţ special este rezervat desenelor textile. Graţie execuţiei lor meticuloase şi naturaleţii culorilor, aceste proiecte par fragmente de materiale reale. Desene la modă au fost uşor ţesute pe fundalul acestor exemplare. Aceasta produce un efect interesant. În această secţiune, se evidenţiază lucrările Inkăi Garfinkel. Artista a desenat cu îndrăzneală şi uşurinţă modele splendide de rochii, schiţând şi accesorii interesante. Sunt convinsă că dacă va supravieţui războiului, va fi una dintre cele mai bune creatoarede modă din lume. 

De asemenea, sunt mulţi vizitatori în salonul consacrat expoziţiilor de desen arhitectural. Aceste proiecte sunt întrucâtva complicate pentru spectatorul de rând. Există planuri pentru blocuri moderne de locuit şi desene pentru locuinţe de familie în perioada de după război. Sunt aproape ca locuinţele de sticlă la care visa marele scriitor polonez Stefan Zeromski. Vizitatorii expoziţiei privesc cu mândrie la aceste proiecte imobiliare pentru populaţia evreiască a Poloniei viitoare, care va elimina casele aglomerate din străzile Krochmalna şi Smocza, unde se situează cele mai întunecate pivniţe ale ghetoului. Dar când oare se va întâmpla aceasta, şi oare cine dintre noi va supravieţui ca să le vadă?

Mary Berg, p. 100-101

29 octombrie 1941 
În fiecare zi, la Art Cafe din strada Leszno pot fi auzite cântece şi satire la adresa poliţiei, a serviciului de ambulanţă, a ricşelor şi, într-o manieră voalată,.chiar a Gestapo-ului. Epidemia de tifos este la rândul ei subiect de glume. Este un râs printre lacrimi, şi totuşi râs. Aceasta este singura noastră armă în ghetou - oamenii râd de moarte şi de decretele naziste. Umorul este singurul lucru pe care naziştii nu îl pot înţelege.

Aceste programe au un succes imens. Eram iniţial indignată de glumele care se refereau la cele mai tragice evenimente din viaţa ghetoului, însă mi-am dat treptat seama că pentru suferinţele noastre nu există nici un leac. S-au confecţionat marionete care îi reprezentau pe conducătorii comunităţii noastre şi pe preşedinţii a numeroase instituţii de binefacere. Una dintre cele mai fertile surse de umor este conversaţia auzită în omnibuzele Kohn-Heller.

Mary Berg, p. 111-112

Fragmente de citit pentru ilustraţia (19)

20 mai 1941 
Lumea mai înstărităse întâlneşte la Cafe Sztuka (Arta) de pe strada Leszno, cel mai popular local din ghetou. Societatea înaltă a ghetoului se amuză la mese aranjate elegant, în sunetul unei orchestre strălucite. Cum făceau şi înainte de război, se conversează şi discută ultimele mode. Aici poate fi auzită cântăreaţa de mare succes Vera Gran. Pe strada Leszno se mai găsesc multe alte cafenele. Wladislaw Spielman cântă la Cafe Pod Fontanna (Sub Fântână).

În Micul Ghetou de pe strada Ogrodowa a fost reschisă o cafenea cu grădină, numită «Bajka» (Basmul). Mesele sunt în aer liber; există puţină iarbă şi doi copaci. Această cafenea ocupă spaţiul unei case complet distruse de bombardament. Într-o parte se găseşte un zid ale cărui deschizături pentru ferestre sunt arse. Acesta este un cadru excelent. În apropiere se află o «plajă», o bucată de teren pe care au fost amplasate câteva sezlonguri.Te poţi bronza aici o zi întreagă pentru câţiva zloţi. Costumul de baie este obligatoriu, pare-se pentru a asigura atmosfera unei plaje adevărate.

Mary Berg, p. 60-61

Vor avea ei grijă de «noi» 
Responsabilii comunităţii evreieşti au hotărât să facă ceva pentru a uşura soarta săracilor din Varşovia în iarna care va veni. Vor depozita provizii pentru populaţie. Fireşte, asta este foarte drăguţ din partea lor, însă pentru a realiza aşa ceva e nevoie de milioane de zloţi. De unde vor face rost de această sumă de bani? Răspunsul este: de la cei care o au. Aceştia sunt suficient de mulţi în ghetou. În ciuda greutăţilor şi a lipsurilor, unii au reuşit să câştige milioane în timpul războiului, pe seama maselor de evrei înfometaţi şi chinuiţi. A lua bani de la bogaţi, de la cei care duc o viaţă de lux, pare a fi cel mai bun lucru de făcut. Dar nu, asta nu avea să se întâmple. A fost găsită o metodă mai uşoară: fiecare trebuie să contribuie la pregătirea rezerelor. Bogaţii şi săracii sunt egali în această privinţă. Cei care se îndoapă zilnic cu mâncare trebuie să doneze exact aceeaşi sumă ca şi cerşetorii din stradă, ca şi cei care trăiesc într-o înghesuială groaznică şi suferă de foame. La urma urmei, «în ghetou toţi sunt egali».

Jugend Stimme, nr. 11(8), septembrie 1941

Fragmente de citit pentru ilustraţia (20)

22 decembrie 1940 
Poliţia evreiască este un fapt împlinit. S-au prezentat mai mulţi candidaţi decât era nevoie. Un comitet special i-a selecţionat şi trasul la sorţi a jucat un rol important în alegerea lor. În cele din urmă, când au mai rămas doar puţine posturi disponibile, banii au ajutat şi ei...Nici chiar în rai nu sunt numai sfinţi.

Comisarul şef al acestei poliţii de ghetou este colonelul Szerynski, un convertit evreu care fusese şeful poliţiei din Lublin înainte de război. În subordinea lui sunt trei adjuncţi: Hendel, Lejkin şi Ferstenberg, care formează împreună consiliul suprem al poliţiei. Urmează comandanţii regionali, şefii de district (regiunile sunt împărţite în districte) şi în cele din urmă poliţiştii de rând care efectuează sarcinile de rutină.

Uniforma constă într-o şapcă albastră de poliţist şi o centură militară de care este prins un baston de cauciuc. Deasupra vizorului şepcii este o insignă de metal purtând steaua lui David şi inscripţia Judischer Ordnungsdienst (Serviciul evreiesc de menţinere a ordinii). Pe o bandă albastră care înconjoară şapca este indicat rangul poliţistului: un disc rotund de metalpentru poliţistul de rând, două discuri de mărimea unui degetar pentru un poliţist veteran , trei pentru un şef de district; o stea pentru comandantul regional, două stele pentru cei trei comisari adjuncţi şi patru pentru comisarul şef.

Ca toţi ceilalţi evrei, poliţiştii din ghetou trebuie să poarte o banderolă albă cu o stea a lui David albastră, însă, în plus, ei mai poartă o banderolă galbenă cu inscripţia Judischer Ordungsdienst. Poartă pe piept şi insigne metalice cu numere.
Printre obligaţiile acestor noi poliţişti evrei se numără următoarele: să păzească porţile ghetoului împreună cu jandarmii germani şi poliţiştii polonezi; să dirijeze circulaţia pe străzile ghetoului; să păzească oficiile poştale, cantinele şi administraţia comunităţii; să identifice şi să suprime contrabandiştii. Cea mai grea sarcină este stoparea cerşetoriei - aceasta constă de fapt în alungarea cerşetorilor de pe o stradă pe alta, căci nu se poate face nimic în privinţa lor, mai ales fiindcă numărul acestora creşte de la o oră la alta.
Cartierul general al poliţiei, aşa-numitul KSP, se află pe strada Ogrodowa la numărul 15. cele cinci oficii regionale sunt pe străzile Twarda, Ogrodowa, Leszno, Gesia lângă Nalewki şi lângă cimitirul evreiesc.

Nutresc un sentiment ciudat şi complet ilogic de satisfacţie văzând poliţişti evrei la intersecţii - asemenea poliţişti erau complet necunoscuţi în Polonia antebelică. Ei dirijează cu mândrie traficul , deşi abia dacă este nevoie de aşa ceva, căci acesta se rezumă la câteva căruţe trase de cai, şi un mic număr de taxiuri şi dricuri. Dricurile sunt cele mai frecvente vehicole. Din când în când trec maşini ale Gestapo-ului, care nu bagă în seamă indicaţiile poliţiştilor evrei şi cărora nu le pasă dacă lovesc vreun pieton sau nu.

Mary Berg, p. 41-42

De la începutul ocupaţiei hitleriste a fost clar că nenorocirile care ne aşteptau nu aveau să fie doar fizice şi economice. Ştiam că izolarea totală a evreilor, a căror «libertate» internă era supusă ochilor bănuitori ai autorităţîlor, va duce la ascensiunea unor ticăloşi în viaţa publică evreiască şi că aceştia vor desăvârşi opera destructivă otrăvindu-ne din interior şi impunând în ghetou standardele lui Hitler. Corpul sfârtecat şi chinuit al comunităţii evreieşti a fost lăsat pe mâinile supraveghetorilorautoguvernării. Sute de tineri evrei şi-au asumat rolul dezgustător de linguşitori ai lui Hitler. Şi aici, politica germană faţă de naţiunile subjugate a luat forma sa unică. Tagma de Quisling-i , Pavelici şi alte canalii de teapa lor, aflată în serviciul fasciştilor germani, a fost completată de membrii corupţi fizic şi moral ai Ordungnsdienst din ghetourile evreieşti. Dar această forţă de poliţie este încă şi mai mizerabilă şi mai caraghioasă decât predecesoarele sale din alte naţiuni. Toleranţa şi apatia publicului evreu, chiar şi printre tineri, faţă de aceşti cerberi poate fi înţeleasă doar în contextul reducerii la tăcere a oricărei forme de opinie publică, ca să nu mai vorbim de capitularea şi terorizarea fără precedent în istorie a comunităţii evreieşti şi de dificultăţile economice de neîndurat. În acelaşi timp, colectivitatea evreilor este totuşi moralmente obligată să îi izoleze pe evreii ticăloşi care s-au hrănit ca nişte paraziţi pe corpul său şi să îi excludă. Dacă nu avem mijloacele de a lupta cu principalul nostru duşman, măcar să nu îi lăsăm pe servitorii acestuia să preia controlul asupra străzilor evreieşti. Mai ales tinerii evrei trebuie să îşi dea seama că cedănd în faţa acestei situaţii ne amânăm salvarea şi ne slăbim capacitatea de a rezista şi supravieţui.

«Împotriva curentului», nr. 18-19 (7-8), Septembrie-Octombrie, 1941. Presa clandestină evreiască din Varşovia, p. 366-367 [ebraică]

Fragmente de citit pentru ilustraţia (21)

10 iunie 1941 
Astăzi am găsit o tipăritură ilegală între foile ziarului Gazeta Zydowska (Jurnalul evreiesc), ziarul oficial al ghetoului. Bănuiesc că poştaşul însuşi a introdus-o acolo.
Este copiatăpe hârtie roz de scrisoare.Conţine ştiri emise de BBC şi un avertisment faţă de tentaţia de a ne lăsa păcăliţi lucrând pentru germani.

Ştirile de război din această foaie ilegală sunt foarte diferite de cele publicate în Gazeta Zydowska, tipărită în Cracovia cu permisiunea guvernatorului Frank! Dar cititorii ziarului oficial oricum săreau peste prima pagină. Ziarul este citit pentru paginile sale interioare, care conţin relatări importante despre diferite cartiere evreieşti izolate pe teritoriul Guvernământului General Astfel, Gazeta Zydowska este singurul mijloc legal de contact între diferite ghetouri. Din notele trimise de «Consiliile evreieşti» sau «Consiliile bătrânilor» din diferite comunităţi se pot afla informaţii importante despre condiţiile de viaţă, numărul refugiaţilor din diferite oraşe şi despre situaţia diferitelor organizaţii de ajutorare, spitale etc.

Una dintre cele mai populare rubrici ale ziarului de ghetou este «cutia poştală», unde diferiţi cititori primesc răspunsuri la întrebări despre ce este permis şi ce este interzis. De obicei răspunsurile sunt «e interzis», dar cititorii continuă să pună întrebări identice.
Paginile interioare ale ziarului sunt consacrate operelor literare de scriitori idiş traduse în poloneză, şi creaţiilor originale ale tinerilor scriitori care continuă să activeze între zidurile înguste ale ghetoului.

Ultima pagină conţine o secţiune pentru anunţuri publicitare, mai ales de doctori, farmacişti şi croitori din Varşovia şi Cracovia. Pe aceeaşi pagină se mai găseşte o rubrică pentru «Persoane dispărute»: părinţii se interesează de copiii lor dispăruţi şi copiii despre părinţii dispăruţi. Aceasta este singura cale prin care familiile dispersate îi pot localiza pe cei dragi.

Gazeta Zydowska mai are o redacţie în Varşovia, pe strada Elektoralna. Are o mare circulaţie, şi fiecare copie este citită de sute de persoane, întrucât germanii nu permit decât tipărirea unui număr limitat de cópii. Acesta este singurul ziar legal pentru cele trei milioane de evrei din Polonia, şi este transmis cu mult interes din mână în mână.

Oamenii sunt încă şi mai interesaţi de circulaţia presei ilegale, care este publicată neregulat dar constituie singura sursă de informare corectă despre evenimentele politice şi mersul războiului. Din cănd în cănd tatăl meu aduce acasă un asemenea ziar. Înainte să aibă curajul de a ni-l arăta, încuie uşile. S-a angajat să îl transmită în aceeaşi zi altei persoane al cărei nume refuză să îl dezvăluie. Astfel, aceste foi trec dintr-o casă în alta.

În interiorul ghetoului se presupune că se desfăşoară mai multă activitate ilegală decât oriunde altundeva în Polonia. Nu numai partidele evreieşti ale clasei muncitoare, dar şi PPS (Partidul Socialist Polonez) au descoperit că aici este mai uşor să îşi tipărească publicaţiile ilegale şi să îşi ascundă exemplarele sosite şi expediate. Se mai spune şi că mulţi dintre cei mai activi militanţi socialişti polonezi locuiesc în ghetou.
Acum câteva zile a avut loc o percheziţie în strada Sienna, la intersecţia cu Sosnowa. Naziştii veniseră pentru rechiziţionarea mobilei unui locatar evreu şi au descoperit un aparatde radio. Ulterior, locatarii blocului ne-au spus că în ziua precedentă un automobil nazist se deplasase neîncetat de-a lungul străzii până când în cele din urmă s-a oprit la casa din colţ, din ea ieşind agenţii Gestapo-ului care au efectuat percheziţia. Se pare că acest automobil aparţinea diviziei de radiocomunicaţiia Gestapo-ului şi fusese dotată cu un detector special pentru descoperirea aparatelorsecrete de radio.

Mary Berg, p. 65-68

Fragmente de citit pentru ilustraţiile (22)-(27)

Varşovia, 30 septembrie 1941 

Vinerea trecută, muncitorii din cantina noastră ne-au spus că Abraham Braksmayer, unul dintre cei mai bătrâni clienţi ai noştri, a murit subit. Născut în Carlsbad, avea constituţia unui atlet; în trecut fusese sportiv şi funcţionar în Federaţie. Pentru noi însă cel mai important lucru despre el era că petrecuse un an la Dachau, despre care ne relata veşti extraordinare. Cedând rugăminţilor mele repetate, a consimţit în cele din urmă să descrie acest oraş cu 75000 de locuitori, facilităţile sale ultramoderne şi metodele de tortură şi înrobire aplicate acolo. Se înţelege de la sine că a descris şi propriul său stagiu în acel lagăr. De aceea, camaradul meu E. era atât de interesat de Braksmeyer, dar acesta din urmă se îndeletnicea cu a scrie sonete distractive - nişte madrigaluri în germană - pe tema cantinei noastre. A murit înainte ca eu să fi reuşit să îl fac să îmi relateze călătoria evreilor sudeţi la Dachau şi încarcerarea lor în lagăr.

«Am venit prea târziu», a spus E. cu o notă de reproş când i-am cerut să facă pregătiri pentru funeraliile lui Braksmayer. E. avea în vedere mărturia pe care nu o obţinuse de la el, însă eu am regretat altceva: faptul că mâncarea noastră nu l-a putut menţine în viaţă pe omul de la Dachau. Îi dădeam de obicei raţii suplimentare de supă, încercam să îi procurăm măncare de la masa celor care lucrau în cantină - care nu era nici ea mult mai îmbelşugată - dar degeaba. Ultima oară când cantina noastră a încetat să mai funcţioneze, corpul lui Braksmayer s-a umflat şi cu asta gata. Eram înnebunită. Am alergat de la un birou la altul la Departamentul evreiesc de asistenţă socială, încercând să îi obţin nişte injecţii, dar deja cedase apatiei caracteristice celor afectaţî de boala foametei. Săptămâna trecută s-a îmbolnăvit de un uşor deranjament la stomac şi a murit la scurt timp după aceea.

Braksmayer a călcat pe urmele a numeroşi clienţi ai cantinei noastre. Era unul dintre ultimii supravieţuitori ai «oamenilor din Zbaszyn«. Săpatul mormântului lui şi pregătirea funeraliilor au fost pentru mine o încercare melancolică de a face ceva pentru omul pe care nu am reuşit să îl menţin în viaţă.

În vremuri de foamete omniprezentă, pregătirea unor funeralii şî săparea unui mormânt separat pentru un singur om printre mii de refugiaţi care îşi dădeau ultima suflare în ghetou presupunea cheltuieli însemnate. Dar E. şi Y. mi-au dat suma necesară, iar S. mi-a obţinut o scrisoare de recomandare de la departamentul cimitirelor. Se părea că Braksmayer va avea până la urmă parte de funeralii. L-am trimis pe Pinchas, ajutorul nostru de la cantină, la biroul lui Pinker să facă aranjamentele necesare pentru a garanta că corpul lui Braksmayer va fi pregătit pentru îngropare într-un mormânt separat. Pinchas s-a întors spunându-mi că s-a ocupat de toate aspectele. Dar aceasta s-a dovedit o minciună. Spre deosebire de ceilalţi lucrători ai cantinei, Pinchas nu era deloc încântat de “tratamentul special” pe care doream să i-l acord lui Braksmayer după moarte (aşa cum îi asigurasem un tratament special şi când era în viaţă) şi ne-a păcălit. În duminica în care ne-am îndreptat spre cimitir, corpul lui Braksmayer nu era pe lista Departamentului cimitirelor - nici printre cei deja îngropaţi, nici printre cei care urmau să fie îngropaţi. Plină de durere şi de mânie la adresa lui Pinchas (cu care nu am schimbat nici un cuvânt toată ziua), m-am apucat, împreună cu celălalt ajutor de bucătar, Yosef şi cu vecinul lui Braksmayer, un frizer din strada Ostrowska, de cea mai ciudată sarcină: aceea de a descoperi corpul lui Braksmayer în mulţimea de cadavre care aşteptau îngroparea la morgă.

Morga era situată într-o clădire care funcţionase odinioară ca grajd. Ulterior, a devenit cunoscută în Varşovia şi în împrejurimi ca szopa (baraca).

Deja plină de grămezi enorme de cadavre, szopa este ultima senzaţie printre amatorii de curiozităţi macabre. Chair şi grupuri de ziarişti germani veneau la faţa locului şi fotografiau această noutate, această «curiozitate», ultima atracţie a circuitului turistic din Varsovia anului 1941.

Am căutat mult şi bine corpul lui Braksmayer. Deşi nu am reuşit să îl găsim, am dat peste o mulţime de alţi Braksmayer-i.

Nu sunt toţi egali în moarte? Alle gleich! (toţi sunt egali) era lozinca trâmbiţată de Rubinstein, glumeţul nebun şi înţelept al oraşului asediat.

Copii şi adulţi, curaţi sau acoperiţi de păduchi,chiar şi cei spălaţi conform cu regulile de igienă - toţi sunt egali în moarte şi aşteaptă aceeaşi destinaţie - groapa comună din cimitir.

Stând în szopa şi privind traficul morţilor în cimitirul evreiesc din septembrie 1941, mi-am dat seama cât de copilărească şi ridicolă era sarcina pe care mi-o propusesem - aceea de a face un ultim serviciu unui singur om care nimerise aici dintr-un ţinut îndepărtat. Nu sunt sigură că el însuşi ar fi făcut asemenea eforturi pentru a evita să fie îngropat într-o groapă comună, laolaltă cu oameni în urma cărora stătuse la coadă pentru o farfurie de supă, pentru a face baie, pentru a primi un pahar de ceai îndulcit cu zaharină şi o raţie de 30 grame de pâine. Ce mai contează, cu cine şi cum intri în mormânt, când corpul este îmbrăcat în ultima cămaşă, când tot ce mai rămâne din el este un cadavru gol, galben-cenuşiu...

Dar aceste gânduri îmi vin abia acum. Atunci când, împreună cu Yosef, căutam cadavrul lui Braksmayer în szopa, nu mă gândeam decât cum să îmi ţin nasul astupat şi cât de curând voi putea ieşi din acel loc. Acum, de îndată de inched ochii, întreaga scenă prinde contur, cu fiecare detaliu, şi până şi mirosul characteristic morţilor, bolnăvicios şi dulceag, pare să îmi adie în nări…

Szopa are sufficient spaţiu pentru douăzeci, cel mult treizeci “staţii” decente. În mijloc se află pătuţuri lungi, cu locul pentru cap ridicat la un capăt. Două şiruri de cadavre stau pe ele: feţele îşi mai păstrează o expresie de trufie şi încredere. Cei acoperiţi cu hârtie de camuflaj,având la degetul de la picioare legată o notă cu steaua lui David, sunt cei din rândurile elitei, a celor care plătiseră în avans pentru locul în cimitir. Cu siguranţă că înainte de a muri ei au dormit în paturile lor separate, au avut scaune rezervate în sinagogă pentru care plătiseră în avans în fiecare an. Ochii lor sunt închişi parcă în mod voluntar, ca şi cum ar fi cumva ruşinaţi, prefăcându-se că nu văd. Cadavrele celor cu ochii deschişi, păstrând o nelinişte postumă, sunt împrăştiate la întâmplare şi neglijent în mici grămezi de-a lungul zidurilor, unul peste altul în diferite unghiuri, unii cu faţa în sus, alţii cu faţa în jos...

În curtea din faţă, “ora de vârf» pare să nu se termine niciodată. Vehicole care aduc cadavre năpădesc din oraş prin fiecare poartă şi deschizătură care permite trecerea. Căruţe mari trase de cai,furgonete, vehicole trase de biciclete.Am văzut chiar şi ricşa ciudată a lui Pinkert legată de doi oameni care o trăgeau.

Nepăsători la moartea din jurul lor, ajutorii de portar care arată sănătoşi la faţă, trec repede la treabă. Poartă haine scurte şi cizme înalte până la genunchi. Se zvoneşte că sunt mari beţivi. Fiecare cadavru este descărcat de doi dintre ei: unul îl ia sub braţe şi celălalt îi apucă picioarele, sugerând scena familiară din picturi intitulată «scoaterea lui Hristos din mormânt».

Cadavrele de copii nu au nevoie de doi muncitori. Înainte de a vizita szopa, mi se spusese cum se desfăşoară descărcarea corpurilor de copii în cimitir. Fiind uşoare, micile cadavre sunt aruncate de la un gropar la altul care îl prinde în aer, ca pe un sac de marfă.

Cea mai uşoară metodă de a mânui un cadavru de copil este să îl ţii de picioare. O dată am văzut cu ochii mei cum se face. Ţinând în mână o bucată mare de pâine din care muşcă din când în când, groparul îşi foloseşte mâna liberă pentru a apuca micuţele corpuri goale unul după altul şi, ţinându-le de o bucată de piele de pe ceafă, le duce, cu mâinile şi picioarele legănându-se în aer, la szopa, unde, cu o smucitură de braţ, le azvârle într-o grămadă mare.

Nici chiar cadavrele sosite din oraş nu vin de obicei în sicrie separate, ci în «sertare» aranjate în aşa fel încât să poată suporta o greutate cât mai mare. Una dintre poantele lui Rubinstein pune punctul pe i pentru cei care au nevoie de aşa ceva. La vederea unui dric care se apropia, a exclamat: «Trage pe dreapta, fă loc pentru altul!»

Odată, una dintre ricşele lui Pinkert care circula pe strada Leszno s-a răsturnat tocmai în faţa casei noastre, şi din ea au căzut pe trotuar opt cadavre...

Dricuri, pline până la refuz cu morţi, se înghesuie din toate părţile ghetoului. Stând pe strada Gesia, ai probabil impresia că ghetoul este pe moarte - dovada din faţa ochilor tăi este incontestabilă. Noi firme de pompe funebre au răsărit pe toate aleile străzii Gesia. Unele arborează ornamente, decorate cu coroane în jurul stelei lui David şi cu nume ce amintesc firmele celebre din timpurile trecute: Hesed şel Emet, Olam haEmet, Olam haNeţah.

Aceasta este piaţa morţii. De pe toate străzile şi aleile, căruţele vopsite în negru năvălesc spre Gesia, pârâiaşe şi curenţi, tributari unui fluviu a cărui apă curge neîncetat, către marea uriaşă care înghite totul...

Nu l-am găsit pe Braksmayer al nostru.

Rachel Auerbach, pp. 25-28 [ebraică]

BIBLIOGRAFIE

• ADLER Stanislaw, În ghetoul din Varşovia 1940-1943 – Memoriile lui Stanislaw Adler, Ierusalim, Yad Vashem, 1982.
• AUERBACH Rachel, Pe străzile Varşoviei, 1939-1943, (ebraică),Tel-Aviv, 1954.
• AUERBACH Rachel, Testamente din Varşovia, (ebraică), Tel-Aviv, Yad Vashem/Moreshet, 1985.
• Ghetoul din Varşovia: jurnal de Mary Ber. Ed. by S.L. Shneiderman, N.Y. L.B. Fischer 1945.
• HUBERBAND Shimon, Kiddush Hashem - Viaţa religioasă şi culturală evreiască în Polonia în timpul Holocaustului. New York, Ktav Pub. House/Yeshiva Univ. Press, 1987.
• Jurnalul din Varşovia, Haim Kaplan. traducător şi editor Abraham I. Katsh, New York, Ktav Pub. House/Yeshiva Univ. Press 1965, 1973.
• OPOCZYNSKI Peretz, Însemnări, (ebraică), Tel-Aviv, 1970.
• Jewish Underground Press in Warsaw(ebraică), vol. 3, Yad Vashem.
• RINGELBLUM Emmanuel, Însemnări din ghetoul din Varşovia, (yiddish), Warsaw, 1952.
• RINGELBLUM Emmanuel, Relaţiile polono-evreeşti, Ierusalim, Yad Vashem, 1974.
• ZUKERMAN Itzhak (Antek), Un surplus de memorie – Cronica revoltei din ghetoul din Varşovia. Univ. of California Press, 1993.